Artele frumoase și decorative ale secolelor XVII și XVIII au fost dominate, mai întâi, de mișcarea barocă și apoi de rococo. Aceste curente culturale de amploare au exercitat o influență stilistică importantă în arhitectură, pictură, sculptură, muzică, design interior, materiale textile și îmbrăcăminte, în fiecare perioadă.

Domnia lui Ludovic XIV (1665-1715) în Franța a dominat epoca, iar alegerile sale în materie de îmbrăcăminte au stabilit moda, scrie Mairi Mackenzie, autorul cărții „…isme, să înțelegem moda”.

Barocul e caracterizat prin rigiditate, linii curbe și splendoare și a fost strâns legat de domnia lui Ludovic XIV al Franței. Acesta avea o pasiune pentru hainele extravagante și îi impunea şi pe ceilalalţi  să  le poarte, câștigându-și astfel titlul de „regele consumator”.

Piesele vestimentare purtate de femei în perioada dată erau alcătuite dintr-un corsaj strâmt și o fustă lungă. În timpul Restaurației, aceste corsaje au devenit mai înguste și mai lungi în față, iar linia decolteului era ornamentată cu dantelă.

Una dintre cele mai populare rochii a fost cu numele de Watteu,  fiind create dintr- un material care cădea de la umeri la poale. Ea era purtată  ziua, fiind o rochie celebră în anii 1705 – 1715.

Accesoriile şi coafurile din acea perioadă la fel erau încărcate şi îmbodobite. Coafura din imaginea de mai jos se numeşte Fontage , fiind alcătuită din mai multe etaje din dantelă rigidă. Această denumire a fost dată de către Marie Angelique de Scorailles de Roussile, deoarece într-o zi şi-a pierdut pălăria şi imediat şi-a  prins părul în acest mod. Astfel ea a dat viaţă  unui nou stil în materie de coafuri,  care a influenţat  femeile în acea perioadă.

• 

Corsetul a rămas piesa de rezistenţă până târziu, în 1914, chiar dacă la crinolină s-a renunţat, fiind înlocuită de turnură, prin 1980 – 1890 iar doamnele şi domnişoarele celor vremuri purtau în poşetuţă obligatoriu un flacon de parfum, o oglindă, un carnet de bal (probabil agenda de astăzi:) în care erau notate numele tuturor posibililor pretendenţi sau parteneri şi – obligatoriu – un flacon de săruri foarte utile în cazul în care domnişoarele cedau nervos şi leşinau din cauza strânsorii corsetului.

Cu cât era talia mai îngustă, cu atât doamnele din anii 1850 erau mai apreciate – cu toate că, pentru a purta celebrele corsete, femeile aveau de îndurat chinuri inimaginabile. Nu degeaba aveau, în poşetă, pe lângă oglinda şi sticluţa cu parfum – şi un flacon de săruri: nu ştiau niciodată când le apucă leşinul!

În era victoriană nu exista abatere de la canoanele modei. Femeile îşi gâtuiau organele şi îşi înghesuiau oasele unele într-altele în moduri extreme care uneori duceau la deces şi frecvent, la leşinuri. În această perioadă, o piesă de mobilier prezentă în orice salon respectabil era “canapeaua de leşin”, pe care doamnele se duceau să cadă când nu mai puteau respira în corsete.